Poți să mergi în Viscri și de un milion de ori în viața asta, tot nu o să înceteze să te surprindă. Tot nu o să îți astâmperi mirarea și, de oricâte ori te-ai duce acolo, tot n-o să-ți vină să crezi că poate exista atâta liniște într-un loc populat de oameni (numai vreo 500, ce-i drept). Ajungi în Viscri după un drum neasfaltat de vreo 20 de minute cu mașina, în care n-o să poți să-ți iei privirea de pe fereastră și să o mai ucizi, aruncând-o spre display-ul telefonului. Nicio șansă! Dacă te prinde lăsatul soarelui aici, vei vedea câteva cete de vaci ce se întorc agale spre casă, oprindu-se însă la fântâna satului pentru a-și astâmpăra setea.

Și n-o să-ți vină să crezi că nu e o poveste de-a lui Creangă, ci că e vacanța ta. O să te surprinzi făcând involuntar cu mâna localnicilor care stau la taifas pe băncuța din fața casei, care te privesc curios și te salută. Și mare ne-ar fi mirarea să te poți abține să nu schimbi două vorbe cu ei. Nu te va mai mira cu nimic faptul că Prințul Charles s-a îndrăgostit până peste cap de această așezare săsească, că și-a cumpărat o proprietate aici și că nu a contenit cu laudele pentru acest sătuc transilvănean.

Dar cum a reușit acest loc conservat în medievalitate să-și păstreze autenticitatea pură în ciuda cruzimii timpului? Printr-un așa numit „contract social”, fiecare localnic a promis să conserve identitatea satului și să nu aducă nicio modificare mediului, locuințelor sau drumurilor în absența aprobării generale.

Nu face greșeala ca, de ajungi în Viscri, să petreci numai o oră-două, să îi asculți liniștea și apoi să-ți iei tălpășița. Nici prin cap să nu-ți treacă! Petrece acolo câteva nopți, dormi în casele localnicilor, gustă din mâncarea tradițională și întinde-te la vorbă cu cei de prin partea locului. Sunt toate niște experiențe pentru care îți vei mulțumi.

Da, știm că Sighetul Marmației este cel despre care spunem că agață harta în cui, dar oricât de nesfârșit ar părea drumul până acolo, merită fiecare minut și fiecare litru de benzină consumat. Și încă de la intrare îți vei da seama că a meritat cu vârf și îndesat când, cuvintele pasajului biblic („Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”) te vor lovi în față și îți vor strânge stomacul în fața unei istorii despre care știi prea puține. În majoritatea anilor ei de existență, clădirea a obișnuit să joace rolul de închisoare și a fost construită în 1897 de către austro-ungari.

Nu puțini au fost deținuții politici ce și-au găsit sfârșitul aici, în vremea comunismului; sau cel puțin sfârșitul sănătății psihice. Condițiile de detenție erau înfiorătoare, iar umilințele prin care treceau nefericiții… imposibil de redat în cuvinte. Din cei 200 de deținuți politici care au fost aduși aici în 1950 (ziariști, preoți, miniștri, militari, etc), 53 au murit și au fost înmormântați în locuri ce nu se cunosc încă.

După ani întregi de reabilitări în vederea transformării clădirii în ceea ce este astăzi, muzeul este recunoscut ca fiind unul dintre principalele ce păstrează istoria Europei (o istorie ce se dorea ștearsă definitiv), fiind așezat pe aceeași treaptă cu Memorialul de la Auschwitz. Fiecare celulă a fostei închisori a devenit o mică sală ce adăpostește instrumente de tortură folosite în perioada comunistă, obiecte specifice acelei perioade, imagini ale victimelor, declarații, obiecte care le-au aparținut, ajungându-se în prezent la 5000 de ore de înregistrări audio și 35.000 de pagini.

Indiferent din ce zonă a țării vii (și nu spune nimeni că țara noastră nu ar avea dimensiuni considerabile), Bucovinei îi datorezi măcar o vizită la câțiva ani. Îi datorezi ei și îți datorezi ție din când în când un refugiu în acest colț nordic de țară, unde tradițiile și istoria sunt încă extrem de prezente și puternice, iar oamenii par exact cei despre care vorbeau basmele când descriau personaje „cu inimă curată, deschisă”.

Cum ne-am putea vreodată făli cu „Capela Sixtină a Estului” și cu al ei „albastru de Voroneț” dacă nu ne permitem când și când să ne retragem acolo și să-i citim poveștile biblice redate cu măiestrie în picturi ce au văzut mai bine de jumătate de mileniu. Da, poate că nu are nimic din opulența marilor biserici catolice din vest, dar concurează cu ele fără tăgadă. Îmbrăcată veșnic în misterul formulei cu care s-a obținut acel azur atât de trainic, Mănăstirea Voroneț te-mbie la rugăciune, la reculegere și la întoarcerea către tine, cel din interior; și o să te surprinzi comportându-te întocmai, indiferent de cât de aspru te-ai arăta în judecată față de credință sau oricât de departe-ai fi de ea în viața de zi cu zi.

Ia-ți timpul necesar și închide-ți telefonul în vreme ce te plimbi pe aleile din curtea mănăstirii, în vreme ce îi deslușești picturile sau asculți pledoariile maicilor pentru că această moștenire lăsată de Ștefan cel Mare acum 500 de ani, nu poate fi văzută în grabă, printre rânduri de mailuri.

La terminarea celei de-a șasea zi, imediat după facerea lumii și înainte de a se bucura de binemerită zi de odihnă, Creatorul și-a amintit de săculețul lui cu minuni. L-a luat cu grijă de pe un raft prăfuit, a scos dinăuntru un pumn și a presărat cu grijă conținutul din loc în loc, pe toată suprafața lumii. Una dintre acestea a nimerit la un pas de Paralela 45, în județul Caraș-Severin, iar oamenii au numit-o Cascada Bigăr.

Se aude că, milioane de ani mai târziu, prin 2013, cascada ar fi ajuns pe locul I într-un oarecare top internațional al cascadelor unice în lume, dar ăsta este doar un zvon. Se mai spune că albastrul izvorului te face să crezi că acolo a căzut cerul, iar curgerea de apă peste stânca acoperită de mușchi pare un voal de mireasă. Dar nu trebuie să iei nimic de-a bună fără să vezi cu ochii tăi.

Când ai ieșit ultima oară zâmbind dintr-un cimitir? (…fără să consideri că ai suferi de anomalii neurologice care te plasează alături de criminalii în serie.) Dacă vizitarea unui cimitir nu ți-a transmis niciodată bună dispoziție, merită să ajungi până hăt la granița de nord cu Ucraina, în satul care a învățat să sfideze moartea și să o privească cu veselia tipică omului rustic.

Locul este o adevărată manifestare a artei, o imagine total opusă peisajului sumbru la care te aștepți când intri într-un cimitir. Este presărat cu cruci de mormânt pictate în culori vesele ce conțin scene ilustrative din viața celor trecuți în neființă.

Defuncții sunt reprezentați caricatural după meseria pe care o aveau (tăietor de lemne, agricultor, cizmar etc), activitatea cărora îi dedicau cea mai mare parte a timpului (frământarea pâinii, țesutul) sau în funcție de scena morții. Sub fiecare sculptură vei găsi câte un epitaf alcătuit cu dibăcie (și ironie), câteva versuri care povestesc moartea celui care se odihnește acolo și, de multe ori, o ilustrare hazlie a viciilor acestuia din timpul vieții.C

Cum? Ce spui? Ai susținut, fie și numai cu gândul, protestul din 2013, dar nu ai ajuns încă să vizitezi Roșia Montană? Află atunci că salvarea Roșiei Montane nu s-a oprit o dată cu nominalizarea acesteia pentru Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și încetarea exploatării aurului.

Ca urmare a acestui lucru, în prezent, zona se află în declin economic, iar locuitorii acesteia duc o luptă grea pentru dezvoltarea altor industrii locale care să le asigure traiul. Ca să nu mai vorbim despre dezbinarea comunității locale care a survenit în urma evenimentelor din 2013.

Deși tineri ambițiosi se luptă pentru scoaterea Roșiei Montane din blocajul economic în care se află, se preconizează că dezvoltarea turismului local este cel mai eficient înlocuitor al exploatării minelor de aur. Și să nu crezi că, după o vacanță petrecută la fața locului, doar localnicii vor avea de câștigat; deși vei fi nevoit să lași aurul la locul lui, vei pleca mai bogat spiritual după vizitarea superbelor galerii romane săpate cu dalta și cu mâinile libere, după drumețiile pe care le poți face până la Piatra Corbului sau Piatra Despicată sau pur si simplu trăind pentru câteva zile alături de populația locului.

E dimineață și te-ai trezit. Primul gând care încolțește este că, după tot drumul lung și obositor care te-a adus aseară aici, la intrarea Dunării în țară, vrei să fii răsplătit; vrei ca Dunărea să îți dea înapoi din efortul pe care l-ai făcut venind până aici ca să o vezi într-una din cele mai glorioase posturi.

Te ridici din pat și deschizi somnoros geamul, ieși pe balcon și timpul se oprește. Strălucirea apei în soarele dimineții îți ia privirea, iar muntele de la malul din fața ta pare că se dă cu smerenie din calea prea-mândrului fluviu. Chiar ești aici: la malul Dunării, privind în față pământul sârbesc, înconjurat de atâta liniște de parcă te afli la începutul lumii. La Clisura Dunării totul e lirism și măreție, poezie și glorie; mai impunătoare decât statuia lui Decebal este doar curgerea grăbită a Dunării care, fără pic de sfială, da la o parte munții din calea ei pentru a ajunge acolo unde soarta i-a dat să ajungă: în mare.

Așa am descrie noi primele minute de la vederea Dunării în această ipostază a ei. Dacă vrei să îți satisfaci încă și mai mult poftele sufletului nu ai decât să recurgi la o plimbare de aproape 2 ore cu vaporașul.

Știm că nu ne-ai fi iertat dacă am fi omis simbolul regalității românești și mai știm că l-ai vizitat cu siguranță într-o excursie cu clasa sau într-un grup organizat de la facultate. Dar dacă au trecut cel puțin 3 ani de când l-ai văzut ultima oară, trebuie să îți reîmprospătezi amintirile, mai ales pentru faptul că îl poți vizita și de 50 de ori și tot vei rămâne impresionat de opulența fiecăreia dintre cele 160 de camere.

Nu are cum să nu te copleșească felul în care absolut toate detaliile (de la fiecare colțișor de mobilier până la firele de aur din țesături) sunt gândite sub tutela celei mai migăloase măiestrii artistice. Cuvintele sunt de prisos în fața unei asemenea comori regale.C

De luni până sâmbătă, din mai și până în octombrie, de 84 de ani, locomotiva Mocănița străbate aceeași 21,6 kilometri între Vișeu și Paltin pentru a transporta lemne și pentru a încânta turiști. Ultima locomotivă cu aburi din lume o ia din loc la 9 dimineața, te poartă prin plaiuri mureșene unde natura abia a fost atinsă de mâna omului și te aduce înapoi abia la la 3 după masă. Dacă vrei să te bucuri cât cuprinde de drumul asta, îți trebuie musai o companie pe măsură, fie ea și compania unei cărți de suflet.